„Oare de ce se plantau atunci brazi, când era mult mai ușor să îi taie?”

 

148238_129905450402023_8211465_n

Îmi vine să zic deja tot mai des „pe vremea mea”, de parcă aș fi Djuvara. De fapt chiar sunt, așa că spun… pe vremea mea dacă vroiai să te apuci de muzică aveai chiar de la bun început o mare problemă. Nu aveai pe ce să înveți să cânți. Rockerii frecau chitările reci visând la o doză și un amplificator ani de zile. La magazin, pe strada Lenin, găseai în cel mai bun caz un set de tobe Doina și vreo două chitări reci de Reghin, dintre care una era evident de dimensiuni reduse. Așa că așteptai și te rugai la zei să plouă cu chitari electrice.

Eu am avut ceva mai mult noroc. Mi-a dat unchiul meu pe rând câteva modele de fabrică și la un moment dat, a făcut el rost de un instrument conceput de un lutier mureșean care văzuse undeva, într-un ziar, o poză cu un Ibanez. Eram tare mândru, chitara arăta evident ca orice altceva decât ceea ce avem noi în România în flora spontană. Așa că o țineam ca pe o spadă Jedi, mereu aproape, mereu acordată.

La un moment dat, prin ’90, după revoluție, Ștefan Vannai a organizat primul Maraton Rock în Cluj, la Casa Tineretului, cândva prin luna februarie cred. Cântam cu băieții de la școală în trupa Impuls și eram a 4 trupă de pe un afiș unde mai apăreau, la vremea aceea, Altar și Kappa, și unde urmau după noi încă vreo 4-5 nume. Aveam piese, aveam valoare, trebuia doar să mai facem repetiții. Cu o seară înainte de show, repetam la Csabi acasă, baiatul de la tobe, într-o casă undeva în fundul unei grădini. Nu știu cum se face că am întirziat. Poarta închisă. Zgomot în spate, băieții își rupeau fâșurile, cine să mă audă. Sun vreo 10 minute și nerebdator sar gardul. Era deja întuneric, luna încă nu apăruse. Beznă. Ajung de partea cealalta a gardului și stau puțin să mă orientez în bezna aceea de nepătruns. Aș fi putut să o iau pe scurtătură, pe arătura amestecată cu zăpadă sau, sa fac 3 pași lateral și să urmez cărarea de beton. Din bun simț am zis că nu e necesar să-mi dublez talpa și mă gândesc să o iau pe cărare, civilizat. Am făcut un singur pas. În secunda următoare m-am trezit pe fundul unei gropi, cu chitara mea, model unicat, rămasă deasupra capului, pe buza gropii, într-o poziție de V, gen rădăcină pătrată. Baieții cred, își rupseseră deja fâșurile de tot și trecuseră la alte accesorii. Strig, urlu, mă agit, nici o urmă de ajutor. Ies din groapă cu chitara ruptă de la mijloc. Nu mai facem nimic în seara aia și ne uităm la singura noastră armă secretă ca la un priveghi trist, trist de tot. Se săpase o groapă adâncă în după-amiza cu pricina pentru plantarea unui brad. Ce fain! A doua zi aveam să cânt în cel mai important eveniment din viața mea.

Tarziu în noapte, am lipit-o cu prenandez, am armat-o cu cuie și am presat-o cu o menghină barbară. Am lucrat ca într-un cabinet chirurgical de la țară. Fără anestezie, fără manual. Și a doua zi am și cântat, nu mai contează cum…

Ceea ce vreau însă să spun e că, anii au trecut, și astăzi am ajuns să fiu profesor. Academician chiar. Mă uit la ei cum își schimbă instrumentele, cum, după un an de zile, vor chitări cu 7 sau 8 corzi, efecte care au la bază ecuații și reacții fizice ce întrec orice și-a imaginat Einstein vreodată, amplificatoare de sute de wați pentru apartament. Ca să nu mai zic că pot învăța la orice oră din zi sau noapte dând doar un clik la locul sensibil. Iar rezultatul e că astfel de povești nu le vor spune lor absolut nimic, cel mult se vor întreba „Oare de ce se plantau atunci brazi când era mult mai ușor să îi taie?”

Click și Ciulește!

Tudor Runcanu

Tudor

You may also like...

1 Response

  1. Andrei spune:

    :))) Pe atunci nu exista Holzindustrie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *