O’Beer, Janis. Din viitor

Intru în pubul O’Beer. Urmează să fie un concert de muzică acusticăShamrock.

Ca să o spun pe aia dreaptă, nu sunt în cea mai bună dispoziție pentru ieșiri în oraș, din motive care nu își au locul în povestea asta. Dar un prieten bun, care cunoaște cu adevărat, chiar și parțial, tribulațiile prin care trec a insistat să vin la cântare. Să mai vorbim, să mai ies din bârlogul mic și cu termopan închiriat în partea de sud a Clujului. Deci ies în oraș, în ciuda propriei umori tulburate, căci Ăl de Sus vorbește adesea prin prietenii apropiați.

Intru, cum ziceam, în O’Beer. La o masă, chiar în fața locului în care se va cânta, îl văd pe prietenul meu. Îl recunoști ușor, are cele mai multe și spectaculoase eșarfe din Cluj.:) Dar, la o masă alăturată văd și un grup de fete necunoscute. De acolo, doi ochi negri cu o privire cristalină mă fixează. Mă simt fixat. Fixez și eu, impregnat progresiv de un bizar sentiment de familiaritate.

– Te știu de undeva, îi zic fetei.

– Nu, nu cred, îmi răspunde, fixându-mă în continuare.

– A, scuze atunci.

Mă așez la masa unde se află prietenul meu. E seară dar comand o cafea, ceea ce nu îmi stă în obicei. Cer și o bere, ceea ce îmi stă în obicei. Discutăm ce discută prietenii într-un pub în așteptarea cântării. Niște francezi violoniști fac o trupă improvizată cu muzicieni băștinași și cântă de toate, bine.

O parte din creier îmi e ocupată însă cu deslușirea misterului. Totuși, o știu de undeva pe fata asta frumoasă. De unde o știu? Sau seamănă cu cineva cunoscut? Cu privirea periferică observ la intervale de timp că și ea mă măsoară. E ceva reciproc se pare. Dar ce e acest ceva? Sentimentul de familiaritate amestecat cu un soi de emoție scormonitoare se instalează definitiv.

Începe muzica. Locul se umple de armonii și melodii țigănești din Franța, Transilvania, Balcani. Muzicile mă prind și gândul la fată de la masa alăturată se diluează temporar. Revenirea lui se lasă cu o întoarcere a capului spre locul cu pricina. Dar ea nu mai e acolo… A plecat.

Nu știu nimic despre ea, nu știu dacă o voi mai vedea vreodată. Un vierme al frustrării îmi dă târcoale și nu mă lasă cât ține toată cântarea de la O’Beer.jeanemilio

 

 

 

 

 

 

Stăm până târziu. Francezii violoniști, Jean-Christophe și Emilio fac un spectacol și o muzică de primă clasă. Începem să cântăm cu toții. Ieșim din O’Beer cântând. Ei la viori, eu și alții cu vocea. Suntem proprii noștri lăutari.

Seara nu are voie să se termine aici. Mergem spre Janis.

În Janis, la subsol, muzică, galăgie, fum, aglomerație.

Hopa! Apare fata de la O’Beer… Aflu că e prietenă bună cu cei doi violoniști. Asta e cam prea de tot… De data asta vine ea la mine și îmi spune:

– Trebuie să îmi spui în seara asta de unde crezi tu că mă cunoști, căci eu nu te știu.

Genunchii încep să îmi tremure invizibil….

Păi nu știu de unde o cunosc, dar tare aș vrea să știu, ca să pot începe o conversație…Ajutați de băieții joviali de la bar, conversația și dansul cu fata vin de la sine. Vorbim despre tot și toate, dar răspunsul la întrebarea inițială tot nu îl știu.

Chiar și așa, aceea a fost The First Day Of The Rest Of My Life, cum zic versurile unui cântec pop.

Astăzi acea fată este soția mea. Cu timpul, a venit și un răspuns, singurul posibil, la întrebarea din acea seară, “de unde o știu eu pe fata asta?”: din viitor.

Ciulește!

Sursa Foto: Irish Pub O’Beer

Click și Ciulește!

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>