TIFFrig. Prima zi

Wild Tales PosterPiața Unirii e ticsită de oameni, așa cum e și cazul la deschiderea unui festival internațional la ediția a 14-a. Anul ăsta TIFF-ul începe cu o mare noutate: nu plouă la deschidere. E senin, stelele încep să licărească din ce în ce mai vizibil, semn că la un moment dat, pe întuneric, se va lăsa o răcoare apăsată și va începe și filmul Wild Tales. Nu l-am văzut încă, deși el e demult disponibil pe internet. Am zis nu, hai să îl văd la TIFF, la gală, să plătesc bilet, să particip la eveniment, la atmosfera de deschidere, la feeria comunitar-cinematografică ce îmbibă Clujul 10 zile pe an. Proiecția e o colecție de scurt-metraje cu povești de răzbunare de un umor tragic-comic-existențial, cinic și macabru, pe calapod sud-american.

Primul filmuleț nu îl văd.

Înainte de începerea proiecției, directorul festivalului, Tudor Giurgiu, anunță că găsim pături în partea opusă ecranului gonflabil. Ne roagă să le returnăm. În anii trecuți spectatorii ar fi plecat cu sutele, cu tot cu pături.

E frig deja. Puhoi de lume se scoală sincron de pe scaune, sute de oameni, și se îndreaptă spre locul indicat. Se face o îmbulzeală românească lângă carul tehnic de unde se face proiecția. Băieții de acolo se amuză:

– Nu sunt pături la noi!

– Dar unde?, întreabă unele doamne și domnișoare în ținute mai mult sau mai puțin lejere, cu tocuri chiar și cu rochii/fuste mai scurtuțe. Dar și domni veniți în sacouri hipsterești pun această întrebare.

turntiffDeocamdată e incert locul în care Tudor Giurgiu a zis că sunt păturile. Filmul pentru care am venit de fapt începe cu o poveste în avion. Atât am reținut, prins fiind în șuvoiul de persoane înfrigurate în căutarea unei pături. Afară sunt în jur de 10 grade Celsius, dacă nu cumva mai puține.

Ca pe un înger salvator, vedem o domnișoară în ținută de vară cu o pătură în cap..

– Lângă turn, lângă turn!, arată ea locul în care se distribuie pături.

Grupul masiv de spectatori, unii plătitori de bilet, alții nu, se îndreaptă spre turnul-siglă TIFF din fața catedralei catolice. Se produce o viermuială. Filmul ruleaza.

La turn o echipa de voluntari dau păturici. La început, generos. Câte două, câte trei, câte are nevoie fiecare pentru cei rămași să vadă filmul și să povestească sacrificatului ce s-a întâmplat. Păturile sunt chiar atunci scoase din cutii și țiple. Voluntarii sunt depășiți total de numărul spectatorilor veniți să ia pătură. Locul e chiar după turn. Practic, grupul nostru de spectatori este în eclipsă totală, în conul de umbră al turnului, în imposibilitatea de a vedea filmul. tiff3

Nerăbdarea îi face pe cei fără pătură să se împingă, cum îi șade bine românului la o coadă, chiar dacă românul e mai intelectual și cinefil. Ne împingem,ne împingem. Un voluntar tinerel, însoțit de câteva voluntare tinerele împart pături. Tinerelul izbucnește:

– Dacă vă mai împingeți, nu mai dăm pături!…. Dacă vă mai împingeți, nu mai dăm pături!….

Fără efect, noi ne împingem.

– Din momentul ăsta nu mai dați pături!, le ordonă el domnișoarelor voluntare. Până nu se mai împing, nu mai dăm. Dați-vă câțiva pași mai în spate!, spune el ferm. Autoritatea lui juvenilă are ceva din cărțile și conferințele de dezvoltare personală. Adică nu are. Nimeni nu se dă mai în spate.

Într-un fel e bine. Înghesuiți ca oile, e mai cald. Nu vedem filmul, dar ne încălzim.

– Cum adică nu ne mai dai pături, urlă un tip cu barba quattro giorni, sacou de hipster și frizură a la Smiley. Am plătit bilet și acuma stăm la coadă ca proștii la pături?

– Până nu vă dați înapoi, nu mai dăm pături.

În timpul asta filmul rulează. Din partea celor prevăzători, bine îmbrăcați, se aud râsete, semn că filmul e fain. Noi, așteptăm în spatele turnului pe voluntarul dezvoltat personal să dea OK-ul la distribuirea păturilor. Deja atmosfera se încinge.

– Haide domnule, decât să faci pe deșteptul cu discuții, mai bine ai da pături, zice unul calm.

Tipul cu sacou de hipster așa e aproape să îl ia la bătaie pe voluntarul ferm, care privește în zarea întunecată, într-un punct abstract.

– Ăsta e filmul adevărat de azi, adaugă unul din turma de cinefili. Ceilalți râd.

Alții se ceartă cu team-leader-ul. Tinerele voluntare din subordine privesc în jos, încurcate și puțin speriate de presiunea mulțimii. Vine și un agent de pază:

–Dați pături.

Reîncepe distribuirea păturilor. Dar nu durează un minut și apare un nou anunț.

– Nu mai sunt pături!

– Nu pot să cred!, exclamă un cinefil cu accent muntenesc.

Nu ne vine să credem. Mai stăm un pic, poate nu e adevărat, poate e o stratagemă a voluntarului ca să ne îndepărteze de locul în care ne înghesuiam.

– Nu mai sunt pături!

Ieșim din conul de umbra al siglei-turn TIFF. Încet, încet turma se sparge. Fiecare merge spre locul de unde a venit, majoritatea fără pături. Și e frig.

A început deja al doilea scurt-metraj. Niște bucătărese par să vrea să îl otrăvească pe un client de restaurant. Nu știu de ce. Oamenii râd în jurul meu la anumite replici. Aș râde și eu dar nu înțeleg contextul. La unele replici cu valoare în sine, independente de context râd și eu. Și tremur. Am fost neprevăzător. Trebuia să mă îmbrac mai Balet Caibine. Dacă cineva ar fi vândut pături aș fi cumpărat. Dar nu mai sunt, nici gratis nici cu bani.

Pe un scaun din fața mea, o domnișoară, elegantă dar golașă, tremură și se uită la film. S-a îmbrăcat de Gală de Deschidere TIFF. Dar nu a nimerit-o cu toaleta. E frig. Pană și eu care am un tricou de polar resimt cele sub 10 grade.

În jurul meu, la intervale scurte de timp se tot ridică spectatori și plecă. Eu vreau sa văd măcar un filmuleț cap-coadă.

Pe ecran doi șoferi se bat într-o mașină prăvălită peste un mal de râu. Povestea asta am prins-o de la capăt. Se râde copios. Râd cu icnete, așa cum râzi la scenele cu umor macabru sau grobian. Filmul se termina cu explozie în care doi bărbați încleștați, care se bătuseră ca proștii, sunt carbonizați de foc. Poliția suspectează o crimă pasională privind corpurile arse, cenușii, îmbrățișate…. Spectatorii mai tineri râd cu poftă, în hohote, cu chicote, cu icnete, acut sau cu bas, fiecare după conformația toracelui, a laringelui, a corzilor vocale, conform temperamentului și sexului.

Doamna de lângă mine, cu o coafura anii ’80, exclamă la scena bărbaților fripți, carbonizați: “- Ce macabru!”. E aceeași doamnă care o certase pe domnișoara din față, cea cu fustă scurtă, că dă tot fumul de țigară pe ea. Pare genul de doamnă care nu acceptă anumite lucruri.

Suntem, și eu și Andra, la momentul în care nu mai acceptăm frigul. Pentru ea mă dusesem, în principal, să iau pătură. Am eșuat. La faza asta și TIFF-ul a eșuat.

Hotărâm că mai stăm și să tremurăm la un filmuleț și să plecăm. Nu avem confortul necesar să ne bucurăm de film.

Acum e un scurt metraj cu un tip, inginer expert în explozibil, care tot plătește amenzi pentru parcări ilegale. Și acest film este o poveste de răzbunare…

AperitiffNe răzbunăm și noi. Nu știu exact pe cine, dar ne răzbunăm și plecam cu o oră și ceva înainte de terminarea filmului. Nu îmi pare rău de bani, susținem cultura, nu ca niște politicieni tineri care ar fi vrut, potrivit directorului TIFF, să ia invitații gratuite. Nu ne pare rău de bani. Cât am văzut, filmele au fost foarte faine, pentru cei care gustă genul.

Dar ar putea fi considerată o răzbunare dacă aș downloada de pe torente filmul ca să văd și restul de povești de răzbunare? Să le vedem în minim confort, până la capăt, convinși cu dovezi că a meritat 30 de lei biletul?

Citește! Ciulește!

Click și Ciulește!

You may also like...

1 Response

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *